După frământări dâmbovițene, Nicușor Dan, însoțit de aparatul de propagandă, s-a gândit să fie oficialul care merge la Washington din postura de singurul președinte din U.E.! Cu statut de observator obținut, România nu și-a trimis ambasadorul sau pe cineva din Ministerul de Externe și s-a gândit Nicușor Dan să meargă însuși EL. Cum ar veni, ce are cel mai bun diplomația românească.
Chiar dacă mass-media au vrut să facă un spectacol din această vizită „istorică”, nu s-a putut mai mult. În fond, vorba cântecului: „De-abia plecaseși…” așa și Nicușor: de ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Ajută România că Nicușor Dan s-a pozat cu Donald Trump? Dincolo de câteva vorbe și poze, a beneficiat statul român de ceva concret? Diplomația românească a reușit „performanța” de a trece din concret (acorduri, tratate) la bucuria fotografierii! Bucuria nestăpânită când a dat mâna cu Trump vine în contrast cu uitarea scoaterii țării din programul Visa Waiver, cu parteneriatul strategic cu SUA sau cu declarația lui J.D. Vance de la München cu privire la România etc.
În practică, SUA au relații cu noi în ritmul lor și cum vor. Noi putem spune că avem relații cu SUA? Dacă stăm să contabilizăm șepcile, putem constata că am reușit, la nivel de președinți, să obținem două. Și nu chiar gratuit!
În marele său discurs de sub un minut, președintele român a reușit „performanța” de a emite idei „fantastice”. Una dintre ideile emise de matematicianul care vrea să pozeze în filosof sună așa:
„Cred că toată lumea dorește pace, stabilitate și prosperitate în Gaza, însă întrebarea este cum să acționăm în acest sens.”
Faptul că Gaza este într-un conflict prelungit de ani și ani ar fi trebuit să-i dea de gândit olimpicului că nu toată lumea dorește pace, prosperitate și stabilitate în Gaza. Mai ales dacă „pacea” vine prin război! Că, dacă „toată lumea” (generalizare gratuită) ar dori pacea, nu ar mai fi existat vreun conflict.
Lipsa înțelegerii conflictului, a studierii sale, a particularităților ce țin de organizațiile teroriste, de fanatismul islamic și de „lupta” pentru eliberarea statului Palestina ar fi trebuit să facă parte din lectura obligatorie a oricărui președinte. Câți dintre consilierii săi sunt experți în zona islamului, a Orientului Mijlociu și a realităților din regiune?
O altă idee, „originală” prin faptul că nu ne-a fost cerută și că am fost unici, a fost aceea că putem prelua 5.000 de palestinieni. De ce 5.000 și nu 10.000 sau cum putem rezolva situația preluând 5.000 nu a explicat Nicușor Dan.
În timp ce, în România, se dau profesori afară și se taie din bugetul Educației, și așa insuficient, președintele propune „refacerea și reabilitarea școlilor din Gaza”. Vorbe înfășurate în promisiuni deșarte! Evident, reconstruiește și justiția din Gaza! Probabil după ce va face referendumul pe justiție în România! Cam atât a mai rămas din școala diplomatică românească. Pentru a respecta Constituția, nu ar fi fost mai util ca președintele să se adreseze Parlamentului, iar participarea României în acest Consiliu să fie ratificată de către legislativ?
Consiliul Păcii este, în forma sa actuală, mai degrabă o alianță (27 de state adunate la un loc de Donald Trump) de oportunitate decât o comunitate de valori. Faptul că în această structură se regăsesc numeroase regimuri care nu respectă propriile reguli democratice la ele acasă ridică o problemă de credibilitate: pacea nu poate fi credibil promovată extern de actori care practică represiunea internă și relativizarea drepturilor omului. În acest sens, Consiliul Păcii este mai degrabă o platformă de gestionare pragmatică a conflictelor decât o construcție a păcii. Nu valorile comune îi adună pe membri, ci convergențe conjuncturale de interese. Iar această diferență nu este una de nuanță, ci de fond.
Privit în ansamblu, „Consiliul Păcii” concentrează două vulnerabilități structurale care îi subminează credibilitatea: compoziția sa, dominată de regimuri autoritare sau hibride, și modul în care își construiește agenda, fără participarea directă a celor în numele cărora pretinde că acționează. Cazul Gaza este emblematic. Un consiliu care se reunește pentru a „rezolva” o criză umanitară și politică în timp ce violențele continuă și fără a invita vreun reprezentant palestinian nu propune o pace negociată, ci proiectează o pace administrată. Cum să faci pace fără actorul principal?
Această formă de „pace de sus în jos” este simptomatică pentru diplomația marilor formate ad-hoc: elitele politice discută între ele despre teritorii și populații care nu le aparțin. În absența reprezentării celor direct afectați, orice plan de reconstrucție sau stabilizare riscă să fie perceput ca impus, iar legitimitatea sa rămâne fragilă încă din momentul formulării.
Or, o pace care ignoră dimensiunea politică și participativă nu este o pace durabilă, ci o pauză între două runde de violență, gestionată de actori externi și dependentă de voința lor conjuncturală. Aduceți-vă aminte de Pactul Briand–Kellogg din 1928. Ce a rezolvat?
În cele din urmă, „Consiliul Păcii” riscă să devină mai degrabă o scenă de competiție simbolică pentru definirea păcii decât un instrument real de construcție a ei. Fără includerea actorilor direct afectați și fără un cadru normativ clar care să lege pacea de drepturi și reprezentare, inițiativa rămâne vulnerabilă la propriul său paradox fondator: vorbește despre pace, dar o concepe în afara democrației. De ce s-ar construi o nouă organizație internațională? Ceea ce nu mai funcționează în actualele instituții internaționale nu este „legea”, ci politica unor state care nu se mai simt reprezentate la fel ca în trecut. A înființa o nouă instituție internațională nu vine la pachet cu o garanție de funcționare.
Denumirile instituționale nu sunt simple etichete neutre. „Consiliul Păcii” este, din acest punct de vedere, un nume puternic: sugerează responsabilitate morală, vocație de mediator, atașament față de soluționarea pașnică a conflictelor și, implicit, o minimă comunitate de valori între membrii săi. Altfel spus, nu asistăm la nașterea unei comunități de principii, ci la coagularea unui format de oportunitate. Cum pot rata liderii autoritari scena unde președintele SUA îi invită? Pacea construită fără participare politică reală și fără respect pentru drepturi tinde să fie fragilă și dependentă de voința liderilor.
În Consiliul Păcii, Turcia și Israel sunt pe poziții diametral opuse. În timp ce Israelul urmărește o politică de eliminare a riscurilor la adresa propriei securități, Turcia acuză constant Israelul de genocid împotriva palestinienilor. Chiar și interesele regionale sunt diferite — să ne gândim că ar colabora armonios în acest Consiliu al Păcii? Și, evident, fără să-i întrebe pe palestinieni?
Chiar și în U.E. există state care au refuzat să fie parte, în timp ce altele au considerat că „trebuie” să fie acolo. Unele, printre care și România, au optat pentru statut de observator, în timp ce Bulgaria și Ungaria nu au putut rata „șansa” de a fi membre. Chiar și Iordania și Arabia Saudită au viziuni diferite cu privire la situația din Gaza.
Un detaliu aparent procedural spune, de fapt, foarte multe despre limitele reale ale „Consiliului Păcii”: dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, doar Statele Unite (inițiator și organizator) au participat. Ceilalți patru actori — China, Rusia, Franța și Regatul Unit — au ales să stea deoparte. Această absență colectivă nu este un accident diplomatic, ci un indicator al modului în care funcționează, în realitate, ordinea internațională. Ce facem dacă ceilalți membri își organizează și ei, la rândul lor, câte un „Consiliu al Păcii” sub altă denumire?
Indiferent de câte formate noi se creează, consilii ad-hoc, platforme de pace, coaliții tematice, structura de putere a lumii rămâne una ierarhică. Cele cinci mari puteri, consacrate instituțional prin dreptul de veto în Consiliul de Securitate, continuă să fie actorii decisivi ai sistemului internațional. Ele pot legitima sau bloca procese, pot valida sau delegitima formate alternative și, mai ales, pot decide dacă un mecanism diplomatic are sau nu șanse să producă efecte reale.
Marile puteri nu se simt constrânse să participe la inițiative care nu le servesc direct interesele sau care nu le oferă control asupra agendei. Într-o lume a raporturilor de forță, participarea este o formă de investiție politică. Neinvestind, aceste state semnalează că nu acordă Consiliului Păcii o miză strategică reală. Această situație scoate la iveală o iluzie frecventă a diplomației contemporane: aceea că putem „ocoli” marile puteri prin multiplicarea formatelor. În realitate, nu există arhitectură de pace durabilă fără implicarea sau, cel puțin, acceptul tacit al marilor actori ai sistemului. Absența Chinei și a Rusiei este relevantă nu doar simbolic, ci și practic: orice aranjament de securitate regională, orice misiune internațională sau orice cadru de reconstrucție care le ignoră riscă să fie vulnerabil în momentul în care interesele lor sunt afectate. La rândul lor, Franța și Regatul Unit semnalează că nu sunt dispuse să legitimeze un format perceput ca alternativă politică la multilateralismul consacrat.
Așadar, „Consiliul Păcii” devine o scenă secundară într-un teatru de putere în care scena principală rămâne neschimbată. Lumea poate experimenta cu formate noi, dar polii reali ai puterii globale rămân aceiași. Iar faptul că patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate au lipsit de la această reuniune arată că, dincolo de discursul despre „noi arhitecturi ale păcii”, ierarhiile clasice ale puterii continuă să structureze ceea ce este posibil și ceea ce rămâne pur simbolic în politica internațională.
Divergențele acestea nu sunt de azi, nici de ieri, ci s-au conturat în timp. Dincolo de aceste puncte de vedere diferite, Donald Trump, șeful propriului său Consiliu, în timpul „păcii” pe care o coordona în calitate de lider, a dat un ultimatum Iranului! Încă unul! Cum ar veni, ne pregătim prin „pace” de război în Iran?
Trăiască pacea și prietenia între popoare!
Donald Trump a pregătit foarte bine întâlnirea în care l-a catalogat ca premier pe Nicușor Dan? În fond, Nicușor Dan a fost invitatul său. Cum să nu știi pe cine inviți?
Sursa: https://cotidianulhd.ro/consiliul-pacii-fara-palestina-fara-marile-puteri/