Greutatea rugăciunii
O femeie necăjită, cu priviri de om învins, stând în ușa băcăniei prinse a spune cu glas stins:
-Domnule, pe datorie poți să-mi dai pâine măcar? În caietul tău mă scrie, peste-o lună îți dau ce am. Soțul meu este tâmplar, dar de-o lună zace-n boală și-am copii de dus la școală, șapte am.
O privi de sus băcanul, dintre două hălci de porc, și scărpinându-se pe burtă zise:
-Banii cum să-i storc de la tine peste-o lună, dacă omul ți-e bolnav? Ce știu eu cât e de grav? Sau e poate vreun trândav? Cine poate să îmi spună? Dă-mi măcar ceva arvună. Ce nărav! Cere numai cine-adună!
Și-n batjocură, băcănul zise iar:
-Care ți-e, femeie, planul? Ai o listă cu ce vrei? Haide, pune-o pe cântar și ți-oi da cât cântărește. Haide, dar!
Și se fâstâci femeia și îi scrise pe hârtie rânduri trei. Mari căscă ochii băcanul, fu în prag de isterie când talerul se înclină mult sub boțul de hârtie. Și prinse-a pune pe cântar și nu mai conteni, căci talerul cu pricina nicicum nu se clinti.
-Ce ai, femeie, tu aici? Îmi spui ce șmecherie ai pus în cea hârtie? Nu mă mai ține-n clinici! îi zise smulgând boțul de parcă-ar fi prins hoțul.
Citi încruntat, rămase mut și fața îi fu tristă. Nicio secundă n-a gândit că boțul nu e o listă. Nici șmecherie nu era sau altă înșelăciune. Era o rugăciune:
„Iubite, Doamne, Tu îmi știi
Mereu orice nevoie,
În mâna Ta le-încredințez
Să fie a Ta voie!”
Pe boțul rupt așa citi și teama îl cuprinse și tot ce puse pe cântar femeii îi întinse. Și prinse boțul de tejghea să știe toți și toate că rugăciunea poartă-n ea o mare greutate.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…