Ce înseamnă sǎ fii un om bun ? m-a întrebat el zâmbind, dar așteptând parcǎ un răspuns revelator, o frazǎ de la finalul unui roman greu ori vreun secret descoperit în cenușa din Alexandria. M-am blocat o secundǎ. Cum e posibil sǎ nu știu răspunsul la o întrebare atât de banalǎ? Cum mai pot pretinde cǎ știu ceva dacǎ eu nu reușesc sǎ găsesc un răspuns la o întrebare simplă?
După ce mi-am scuturat mințile și-am deschis toate sertarele cu teologie, filosofie și eticǎ din capul meu, am început să-i înșir o serie de baliverne, unele mai abstracte sau absurde decât altele. Într-un moment de panicǎ i-am spus cu un zâmbet tâmp cǎ omul bun e cel potrivit sǎ trăiască în Republica lui Platon. Și-am spus asta cu atât de multă încredere de parcǎ era evident pentru oricine la ce mǎ refer; de parcǎ imediat după ce înveți toate literele, îți pune cineva un eseu de-ale lui Platon în brațe și-ți face vânt spre școală. Mai am uneori impresia cǎ toată lumea ar trebui sǎ știe lucruri care mie mi se par elementare, dar în cazul acesta a fost dincolo de orice limitǎ a absurdului.
Din punctul asta discuțiile au devenit parcǎ desprinse din dintr-o piesǎ de teatru prost scrisă, dar excelent interpretată: el se străduia sǎ mǎ convingă de faptul cǎ frica mea de a nu fi un om rău e complet injustă fațǎ de mine și idealurile mele. Eu plecasem deja pe un cu totul alt drum; în capul meu se ducea un conflict profund în ceea ce privește noțiunea de bunătate.Bun în raport cu ce rău? Vorbeam unul cu celălalt, dar în dezbateri complet diferite. După o vreme el părea fericit pentru cǎ, în logica lui, în dinamica lui conversaționalǎ părea cǎ e limpede pentru mine cǎ sunt un om bun. În mintea lui pentru mine trebuie sǎ fie clar, sǎ fiu vindecată de fricǎ și să-mi acord puțin credit măcar din când in când, dar nici n-avea el idee cǎ eram de un milion de ori mai confuză decât înainte să-mi pună acea întrebare. Am dat din cap, am zâmbit și ne-am văzut de drum – el uitând de discuție probabil, iar eu cu întrebări atât de grele încât stăteau sǎ mi se prǎvǎleascǎ peste stima de sine.
Și pânǎ la urmǎ, ce înseamnă sǎ fii un om bun?
Sǎ nu ieși din normele morale? Sǎ fii altruist? Sǎ nu faci niciodată o prioritate din nevoile tale? Unde începe bunătatea și, mai important, unde se terminǎ?
Mi-am dat seama cǎ la început i-am enumerat lui o serie de atribute care au legătură cu lumea din exterior, dar oare doar despre asta e vorba? Oare sǎ fii bun se rezumaǎ doar la relația cu exteriorul? Oare poți fii bun în exterior și rău în interior? Dar invers? Poate fi bunătatea egoistă? Eu ți-am zis cǎ am multe întrebări…
În primul rând, oamenii confundǎ bunătatea cu vigilența emoțională. Nu te întreb de 10 ori pe zi dacǎ ești supărat pentru cǎ sunt un om bun, ci pentru cǎ în trecut, aproape de fiecare data, era vina mea. Eram eu cea care făcuse o greșeală. Și azi întreb pentru a putea sǎ rezolv rapid, pentru a putea sǎ mǎ adaptez rapid, pentru a putea sǎ fiu un om bun pentru fiecare în parte, niciodată însǎ pentru mine. Dacǎ sunt mereu acolo pentru tine nu înseamnă cǎ sunt un om bun, ci cǎ am văzut poate de prea multe ori cum te comporți atunci când nu sunt, iar vigilența emoțională m-a învățat sǎ găsesc rapid soluții pentru a fi oricine fericit mai puțin eu. Dacǎ încerc sǎ îți intru în grații și sǎ te fac sǎ zâmbești nu e poate pentru cǎ sunt un om bun, ci pentru cǎ zeci de ani a trebuit sǎ performez în schimbul iubirii și pentru cǎ mǎ îngrozește nenorocita de liniște, momentul ăla în care nu vrei să-mi mai vorbești în semna de pedeapsǎ. Vigilența emoțională, mersul pe vârfuri pe lângă sufletele altora, nu înseamnă bunătate. Iar dacǎ încetez sǎ mai fiu vigilentă nu înseamnă cǎ sunt un om rău. Nu sunt un om rău dacǎ îți spun care sunt limitele mele. Nu sunt un om rău dacǎ nu sunt mereu acolo când ai nevoie. Nu sunt un om rău dacǎ nu te iert de fiecare datǎ, dacǎ nu pun nevoile tale pe primul loc, dacǎ nu îngrop cine sunt în detrimentul a cine vrea fiecare în parte sǎ fiu.
În al doilea rând, nu poți fii bun în exterior dacǎ nu ești în interior. Dacǎ ajuți ca sǎ fii ajutat, aplaudat sau ca cineva să-ți rămână dator, nu ești un om bun. Dacǎ în interiorul tău sunt doar bucăți din tine, fărâme și cioburi, dar tu tot reușești sǎ pui câteva la un loc pentru a ajuta pe altcineva, nu ești un om rău. Dacǎ îi spui cuiva cǎ nu-l poți ajuta pentru cǎ ai da din tine mai mult decât ai de fapt, nu ești un om rău. Bunătatea din interior începe cu a recunoaște tot ce nu e bun în tine, dar nu-ți dori sǎ schimbi totul. Nu te lupta sǎ rupi bucăți din personalitatea ta pentru cǎ e o muncǎ sisificǎ. Fii bun cu tot ceea ce crezi cǎ e rău în interiorul tău și cu un pămătuf făcut din răbdare și voință curată locurile-n care simți cǎ zace binele îngropat sub maldăre de limite necomunicate vreodată. Ești un om rău doar dacǎ nu înțelegi cǎ ai limite. Ești un om rău dacǎ nu înțelegi cǎ și tu ai nevoi, dorințe, emoții. Ești om rău dacǎ nu te tratezi și pe tine la fel cum te împinge vigilența emoțională să-i tratezi pe ceilalți.
E greu să-ți dai seama ce e bun, căcipentru fiecare dintre noi binele arată diferit, dar mi-am dat seama cǎ nu merităm niciunul dintre noi sǎ ne rupem sufletele în bucăți doar pentru cǎ alții au fost neglijenți și-au pierdut frânturi din ale lor.
Fii bun cu tine pentru ești singura persoanǎ care înțelege cu adevărat ce e bine pentru tine și fii bun cu cei din jur pentru cǎ e mai ușor. Nu trebuie sǎ gândești minciuni complexe, sǎ faci planuri, să-ți încrețești fruntea ori să-ți ții pumnii strânși de furie ca sǎ fii bun. Oamenii care-ți spun cǎ atunci când ești bun ești luat de prost sunt oamenii care doar aveau nevoie de o scuzǎ ridicolă pentru a-și dezlănțui răutatea. Dacǎ ești bun în esență, sǎ ajuți, sǎ alini ori sǎ iubești nu te va întrista niciodată, nu te va face niciodată sǎ te disprețuiești.
Fii bun pentru cǎ sǎ fii rău e așa o mare bătaie de cap!