Istoria ne semnalează firesc date și fapte. Literatura ne îndreaptă atenția spre (in)vizibile stiluri iar forma de transformare a timpului numit de Immanuel Kantpoate apărea și rămâne nu atât ca moment de desfășurare a clipei, cât ca o stare de dezvăluire a unei ființe, a acelei ființe care își găsește împlinirea într-o posibilă succesiune, în nenumitul, nedescrisul joc al vieții. Transcendentalul poate să (a)pară absolut ca un model de nemurire a ființei, însă niciodată nu ne va înșela acest punct de vedere, fiindcă el definește ca fiind rămasă acea stare de spirit statică o absolutizare a unui conținut neinițializat încă:.
Ca să surprindătranscendent, contradicția celui care este finit, al lucrurilor prozaice, a terminațiilor valorice într-o limită oarecare, filozofii și/sau scriitorii apelează direct la succesiunea momentelor care compun și fac vizibil transcendentalul. Acesta este, de fapt, paradoxul care marchează o lume a diversității: o insuficiență aleatoare, acel sentiment tăcut care domină omul:prejudecata neștiinței .
Atâta timp cât literaturade grad zero uzează de impresia de uitare a limbii pentru, pentrurece, pentru a arăta momente și stări, de a aduce la vedere o metaformă a frazei, pentru a sublinia nu atât ceea ce știm, cât ceea ce nu știm, atunci nu ne mai rămâne decât să contemplăm nimicul. Pentru cănimicul generează (Kierkegaard).
Acest fel de logică, probabil nu condusă așa, a dus acum, în imediatul atemporal șiîncă din punct de vedere istoric, la formarea unor scriitori care desființează pentru a reînființa, pentru a reînvia, din nou, totul. Cazul cel mai vizibil, cel mai cunoscut și cel mai concludent și citat este al lui Cioran, un bolnav perpetuu care își dezvăluie tristețea pentru a o înfrumuseța, și disprețuiește pentru a apostrofa. Ciorantranscendentul. Nu ca pe o informație a unei stări care trece dintr-un timp în altul, ci ca o formă de migrare a unor sentimente pierdute de om și de societate: …iubirea care rămâne dorință și crește numai în dorință nu este decât o manifestare a acelei iubiri care nu vrea să se realizeze de teamă de a nu muri (Cioran).
Mircea Eliade își însușește momente ale transcendentalului ca fiind ale lui. Dovada evidentă, evidențiată, este faptul că el combate constructiv tot ceea ce până la el s-a numit metodă de analiză a credințelor și propune, impune, o viziune total nouă, reformatoare: integrarea-lui religios în multitudine.
Eugen Ionescu simte transcendentalul ca fiind o singurătatede lume. El ne propune un mod de viață marcat de un fel de transcendental propriu, unic, personalizat, adus și impus în viața și în lumea autorului sau a personajelor sale. Scrierile lui, scrieri care conțin multe propoziții rigide, aspre, sub forma unor maxime, sau povestiri ironice (esența absurdului!), dovedesc faptul că, la el, transcendentalul se supune unor legi umane din viața de fiecare zi a fiecărui personaj.
Constantin Noica, prins în și de curentul paideic, vede în om o dezvoltare a facultăților de luptător, vede în el posibilitatea de a se întoarce la modul de viață al vechilor greci, al celor caretranscendentalul pe toate palierele și în toate pliurile lui. Acest fapt îi scoate în evidență calitățile filozofice și cele de antrenor cultural, model impus și susținut de urmașii școlii lui.
Modurile de exprimare, de a se face vizibil, ale transcendentalului, pot fi privite și gramatical, ceea ce a făcut ca unii autori să ajungă în același timp la contradicții (tot) vizibile, sau la aceeași idee exprimată în alt stil, iar într-un fel de concluzie transcendentalul, concept care aparține unei gândiri exacte și foarte logice, nu-și poate găsi sensul decât într-o existență generatoare de forță inversă, o alchimie care își concentrează dozele transformatoare spre bine, spre binele care, atunci când devine bine, trebuie să redevină rău, pentru a putea redeveni bine. O incursiune în această actualitate trebuie să conducă la un, iar acesta să devină, pentru a deveni, pentru a se transforma firesc în ceva acceptat și impus în.
Transcendentalul ar putea fi ceea ce s-ar putea numi insuficiența morții, o stare de fapt dată de la sine, arătată, un criteriu și o stare de care avem nevoie pentru ca viața să își dezvolte și să își amplifice permanent toate energiile. Pentru că Dumnezeu a creat omul, iar omul și-a dezvoltat Dumnezeul lui, transcendentalul cred că ar trebui definit astfel:o formă de inițiere a unui cuplu ideal care nu își pune niciodată problema timpului .
Sursa: https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/tableta-de-marti-gabriel-enache-anaklasis-91/